Cunoaşterea binelui şi a răului pare să fiescopul tuturor reflecţiilor etice. Prima sarcină a eticii Creştine este aceea de a invalida aceastăcunoaştere. Lansând acest atac asupra presupoziţiilor tuturor celorlalte etici,etica creştină se izolează până într-acolo încât se ridică întrebarea dacă arevreun rost să se vorbească despre ea. Dar dacă cineva se încăpăţânează totușisă vorbească, poate face acest lucru doar abordând originea întregiiproblematici a eticii. În virtutea acestui fapt poate fi acceptată o eticăcritică a întregii etici.
Etica creştină recunoaşte deja o îndepărtare de origine chiar dinperspectiva posibilităţii cunoaşterii binelui şi a răului. La origine, omulcunoaşte un singur lucru: Dumnezeu. Doar în această unitate a cunoaşterii luiDumnezeu poate să cunoască alţi oameni, lucrurile şi pe sine însuşi. Elcunoaşte toate lucrurile doar în Dumnezeu, şi pe Dumnezeu în toate lucrurile.Cunoaşterea binelui şi a răului arată că el nu mai este cel care a fost laorigine.
În cunoaşterea binelui şi a răului omul nu se înţelege pe sine în realitatea destinului decis în originea sa, ci mai degrabă în propriile saleposibilităţi de a fi bun sau rău. Acum se cunoaşte pe sine ca fiind ceva aparte de Dumnezeu, în afara Lui, iar asta înseamnă că se cunoaşte doar pe sine şi nu-L mai cunoaşte deloc pe Dumnezeu; pentru că el Îl poate cunoaşte pe Dumnezeudoar dacă Îl cunoaşte doar pe Dumnezeu. Cunoaşterea binelui şi a răului înseamnă deci separare de Dumnezeu. Doar împotriva lui Dumnezeu poate omul săcunoască binele şi răul.
Dar omul nu poate fi liber de originea sa. În loc să se cunoască pe sine prin originea sa în Dumnezeu, acum el trebuie să se cunoască pe sine ca origine. Se interpretează pe sine în acord cu propriile posibilităţi de a fi bun sau rău, şi de aceea se concepe ca fiind originea binelui şi a răului.Eritis sicut deus. „Omul va deveni ca unul din noi, cunoscând binele şi răul”,spune Dumnezeu. (Gen. 3.22). La origine, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar acum asemănarea Lui este una furată. După cum chipul lui Dumnezeu construia întreaga viaţă datorită originii sale în Dumnezeu, tot astfel omul devenit ca Dumnezeu a uitat cum era la origine şi s-a făcut pe sine propriul său creator şi judecător. Ceea ce Dumnezeu i-a oferit ca dar, omul îşi doreşteacum prin sine însuşi. Dar darul lui Dumnezeu este în mod esential darul Lui.Originea omului reprezintă acest dar. Dacă originea se schimbă, darul se schimbă. Cu adevărat darul acesta constă doar în originea omului. Omul după chipul lui Dumnezeu îşi extrage viaţa din originea sa divină, dar omul care adevenit ca Dumnezeu îşi extrage viaţa din propria sa origine. Făcându-se pe sine origine pentru sine, omul a luat un secret al lui Dumnezeu care dovedeacăderea sa. Biblia descrie acest eveniment prin mâncarea din pomul oprit. Omulcunoaşte acum binele şi răul. Aceasta nu înseamnă că el a dobândit o cunoaşterenouă, suplimentară celei de până atunci, ci înseamnă de fapt completa inversarea cunoaşterii de până atunci, a cunoaşterii lui Dumnezeu ca origine a sa.Cunoscând binele şi răul, omul cunoaşte ceea ce doar originea sa, Dumnezeu,poate şi trebuie să cunoască. Doar cu foarte mari rezerve chiar şi Biblia neindică pe Dumnezeu ca fiind Cel care cunoaşte binele şi răul. Este primaindicare a misterului predestinaţiei, misterul eternei dihotomii care îşi areoriginea în Cel veşnic, misterul unei deciziii veşnice şi o alegere a Lui încare nu există întuneric, ci doar lumină. Cum este posibil acest lucru rămânesecretul Lui, Cel în care nu există nici o separare, pentru că este singura şiveşnica origine şi biruinţă a tuturor separărilor. Acest secret a fost furat deom în dorinţa sa de a fi origine prin el însuşi. În loc să-l cunoască doar peDumnezeu care e bun cu el şi în loc să cunoască totul în Dumnezeu, el secunoaşte pe sine acum ca origine a binelui şi a răului. În loc să acceptedecizia şi alegerea (elecţia) lui Dumnezeu, omul îşi doreşte să decidă, să fieoriginea alegerii. Astfel, cu certitudine, omul poartă cu sine secretulpredestinării. În loc să se cunoască pe sine în realitatea alegerii şi iubiriisale de către Dumnezeu, acum trebuie să se cunoască pe sine în posibilitatea dea alege şi de a fi originea binelui şi răului. A devenit ca Dumnezeu, darîmpotriva lui Dumnezeu. În aceasta rezidă minciuna şarpelui. Omul cunoaştebinele şi răul, dar deoarece el nu este origine şi obţine această cunoaştere cupreţul alienării de originea sa, binele şi răul pe care le cunoaşte nu sunt înfavoarea lui Dumnezeu, ci împotriva Sa. Sunt binele şi răul rezultat alegeriiomului, în opoziţie cu alegerea veşnică a lui Dumnezeu. Devenind ca Dumnezeu,omul a devenit un dumnezeu împotriva lui Dumnezeu. Aceasta găseşte expresie înfaptul că omul, cunoscând binele şi răul, se autosepară de viaţă, adică deviaţa eternă care provine din elecţia divină.: „nu cumva să-şi întindă mâna, săia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci...a izgonit Elpe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care săînvârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomulvieţii.” (Gen. 3.22 şi 24). Omul cunoaşte binele şi răul, împotriva luiDumnezeu, împotriva originii sale, separat de Dumnezeu şi prin propria decizie;ca urmare este alungat din viaţa unitarăşi neconflictuală din Dumnezeu într-o lume supusă morţii. Secretul furat de laDumnezeu este cauza căderii omului. Viaţa lui este acum în conflict cuDumnezeu, cu oamenii, cu lucrurile şi cu el însuşi!
